‘Oaia este o statuie vie’ – este o licență poetică vecină cu atacul de panică. Imediat ce auzi așa ceva, pieptul tău se contorsionează, gura ți se deschide laaarg, ochii ți se dilată, iar mâinile încep să deseneze semne de ‘ajutor’. Ai nevoie de aer!
Prostia te sufocă!
În acele momente, în care simți că vine finalul, îți faci o trecere în revistă a propriei vieți și exclami, cu o ușoară urmă de dezamăgire: ‘Doamne, oare cum am ajuns să fim conduși de asemenea proști?’
Continue reading