- Mi-e frică, Andrei! Nu-mi place singur/ă.
- Ai încercat?
- Nu.
- Și atunci, pe ce te bazezi atunci când spui că nu-ți place?
- Păi da, dar ce fac de Sărbători? Ce fac cu vacanțele?
- Asta e problema? De asta suntem triști că nu avem relații?
Este o conversație purtată de curând cu o domnișoară!
Te-ai gândit vreodată care e treaba asta cu: ''nu-mi place să fiu singur/ă?""
Este o realitate, sau o prejudecată?
Eu pot fi de acord cu ambele răspunsuri.
Însă, întrebarea mea este: dacă am scoate din calcul Sărbătorile, vacanțele și faptul că ''prietenii/prietenele'' au relații, ce răspuns ați da la această întrebare.
De curând am lucrat cu o clientă care venise cu această temere de a fi singură.
Ce s-a întâmplat mai nou?
Nu se mai teme de divorț, a fost singură în vacanță și i-a plăcut, nu mai plânge des, așa cum făcea acum câteva luni.
Râde mult, se bucură de fiecare zi, este optimistă că își va găsi pe cineva și este într-o stare evidentă de eliberare/bine.
Ce am reușit împreună?
Să coboare din hiperexcitare în fereastra de toleranță, să o fac să vadă că viața nu înseamnă doar cuplu și că te poți bucura de Sărbători și vacanțe și singur.
Asta nu înseamnă că vei rămâne singur pe veci, ci doar că este o etapă, una extrem de importantă, mai ales după ce ieși din relații de lungă durată.
Este necesar să te reconectezi cu tine, să vezi cine ești azi.
Și încă ceva - nu pătești nimic!
Crede-mă.
Trebuie să înțelegi că există o temere - sau un set de temeri - însă este musai să te axezi pe rezolvarea de probleme, adică pe funcționare sănătoasă și nu pe dramă, acolo unde se generează și mai multe probleme.
Sigur că nu suntem la fel.
Sigur că există persoane care, desi sunt adulți ca vârstă biologică, la nivelul vârstei emoționale sunt copii vulnerabili.
Însă și asta se poate lucra - cu răbdare, calm, înțelegere și dorința de a fi bine.
Pe bune, cum să nu-ți placă singur/ă?
Cum să nu-ți placă să interacționezi cu tine - o persoană în care ai încredere, o iubești, o respecți și admiri etc?
Stiu, tocmai asta e problema - atunci când ai în tine un copil vulnerabil, toate lucrurile astea sunt fragile, uneori chiar inexistente.
Dar și asta se poate lucra.
Un prim pas în direcția asta este să te gândești cu atenție: ce anume nu-mi place la singurătate? De ce anume mă tem cel mai mult? E posibil să realizezi că nu singurătatea în sine este problema, ci modul în care iți proiectezi tu viitorul, culorile în care îl vezi.
Încearcă și spune-mi și mie ce ai descoperit.
Crede-mă, uneori, diferența dintre ''îmi place să fiu singur/ă'' și ''nu-mi place să fiu singur/ă'' stă în câteva respirații, un strop de curaj și eliberarea de prejudecăți.
Nu e simplu, dar nici imposibil.