Bullying-ul se învață acasă! Și se continuă și la vârsta adultă! Să nu vă imaginați că un copil care intimidează, jignește sau umilește alți copii în anii școlii, va fi altfel la vârsta adultă.
Greu de crezut! Oare cum credeți că apar troll-ii? Nu cumva sunt fie foști agresori sau foști agresați? Întreb și eu pentru un prieten 🙂
Nu de alta, dar dacă te uiți la tipul de comunicare de pe rețelele de social media, chiar ai senzația că te afli într-o școală generală. Scăzut nivel!
Bullying/ trolling la tot pasul. Victime și agresori la tot pasul. Oazele de comunicare calmă, asumată, argumentată, sunt foarte mici.
Și e normal să fie așa, din moment ce am crescut fără nicio regulă clară de parenting sănătos, fără să știm ce e aia empatie, validare, acceptare, respect etc...
Nu avea cum să fie altfel!
Nu mai spun că am fost o generație care a crescut în afara iubirii. Noi am avut un obiectiv clar trasat = să ne facem un rost un viață! Nu să iubim sau să fim iubiți.
Sigur că există și excepții, însă cam asta a fost regula.
Or dacă asociem contextul social de atunci cu școala, care îl învață pe copil să fie competitiv, însă nu pentru a fi mai bun el... ca om, ci pentru a fi mai bun ca ceilalți copii... iată cum se ajunge la un sistem care hrănește aceste comportamente nocive.
Așa am crescut și noi, așa ne creștem și noi copiii. Uneori nici măcar nu ne dăm seama. Să fim serioși, un copil care își bate joc de un coleg sau de o colegă, în general pe detalii fizice, vine cu lucrurile astea de acasă.
E suficient să își vadă mama că spune despre vecina de palier că e cât o vacă. Ce va face când va ajunge în clasă? Va căuta reprezentarea vacii printre colegi. Iar dacă în clasa aia se nimerește o fată mai pufoasă, ia ghiciți ce se va întâmpla?
De aia spun, fenomenul bullying pornește de acasă și este stropit din abundență de sistemul școlar.
De ce vorbesc despre asta acum? Pentru că ieri am avut în platou o fată care a fost victma bullying-ului. O fată supraponderală. A trecut prin bulimie și depresie din cauza tratamentelor la care a fost supusă de alți colegi. Dacă mai pui și divorțul părinților... iese un tablou complet și nasol.
Ei bine, dacă tot vorbim despre parenting, n-ar fi rău ca noi, părinții, să facem câteva lucruri extrem de importante:
1. Să ne învățăm copiii să spună ceea ce simt
Mi se pare primul pas. Ei nu trebuie crescuți cu ideea că trebuie să fie puternici, deci să tacă, să își reprime emoțiile. Ei trebuie crescuți în siguranță, să știe că tu, ca părinte, le vei fi alături indiferent ce se întâmplă. Atunci când se vor simți apreciați, acceptăți, înțeleși de părinți, copiii nu vor ezita să spună că un alt copil i-a jignit la scoală. De aici încolo, lucrurile intră pe o latură matură, ce îi implică pe părinți și pe profesori.
2. Să îi învățăm pe copii să respecte alți copii, chiar dacă sunt altfel
Și asta mi se pare o chestiune extrem de importantă. Să le cultivi empatia încă de mici. Asta da provocare.
3. Să îi învățăm să nu pună totul la suflet
Asta ar intra în zona educării stimei de sine. Cum ar fi ca un copil să învețe ce înseamnă puncte forte și puncte slabe încă de mic? Să învețe să ia decizii și să-și asume responsabilitatea pentru asta? Eu cred că bine. Știu, mulți spun: lasă copiii să fie copii. Okay, de acord, dar cum să fie copiii ăia? Oameni sau animale?
4. Să le întoarcem oglinda
Noi, părinții, să le arătăm, prin jocuri de rol, ce înseamnă bullying. Astfel, copiii vor vedea din afară ce înseamnă fenomenul ăsta. Iar dacă stai și le explici pas cu pas... vor înțelege nocivitatea acestui gen de comportament.
Sunt de acord că nu e ușor ceea ce am scris mai sus, însă haideți să acceptăm un lucru: ți-a fost ușor să dai din buci? Asumă-ți! Dacă tot ai făcut un copil, ai grijă să-l faci om!
Ce zici? Merită?
Foto Credit: diabetesdaily.com/