Aseară am fost să văd filmul Hawaii! Și m-am întors în timp! Vreo 30 și ceva de ani.
Jur că nu am știut niciodată de unde vine porcul de Crăciun 
Sau bomboanele cubaneze. De creveți eram satul. Vorba aia… populau la greu galantarele de carne.
Cert este că oamenii se descurcau. Sau, dacă nu puteau, aveau pe cineva care se descurca pentru ei. Peste tot exista cineva conectat… la oportunități!
Pachetele sau cartușele de Kent – alea fine, cu castel pe ele – erau șpaga ideală. La fel și sticlele de Pepsi sau cutiile de cafea.
Dolarii, ce-i drept, nu circulau chiar la liber – poate doar în anumite zone ale orașului. Țin minte însă că pe vremea aia îi puteai recunoaște cu ușurință pe copiii de securiști – aveau așa o aură de ființe supreme, de neatins, aveau un tupeu fantastic și, în plus, purtau Otteri – de aia lucioși… cu șiret.
Pfiuu, ce vremuri. Și da, muzica circula în voie pe casete, dar era accesibilă. Muzica aia occidentală… aia interzisă.
În ciuda greutăților, oamenii se înțelegeau între ei. Și, fac pariu că toți sperau la mai bine. Mai bine neînsemnând neapărat fuga din țară, ci o schimbare… ceva.
Hawaii este un film despre comunism, însă nu este filmul ăla cu ciorbă și faianță albă. Este un film polițist, un film care surprinde destul de bine vremurile alea.
De altfel, pe parcursul filmului, mi-am dat seama cât de greu este să filmezi acum vremurile de atunci fără să-ți apară în cadru o parabolică, un cablu de net, o reclamă pe un zid sau o cruce verde de farmacie Nu mai vorbesc despre termopane sau cutii de la aparatele de aer condiționat.
Nu cred că le-a fost ușor producătorilor și regizorului (Jesus del Cerro), dar le-a ieșit.
Hawaii este, fără îndoială, un film de văzut.
Și aici am câteva argumente: 1. dacă ești tânăr, vei înțelege mai bine ce vremuri au fost alea și vei învăța să prețuiești mai bine ceea ce trăiești acum, 2. filmul nu este tern, alb-negru… ci este colorat… așa cum era și viața de atunci, 3. actorii joacă foarte bine – mai ales Andi Vasluianu și Dragoș Bucur (mi-a placut și Codin Maticiuc – a dat bine în rol de securist), 4. finalul este foarte tare.
Nu știu ce va face acest film în box-office, habar n-am cum vor reacționa tinerii la el. Eu îl recomand cu drag. Chiar merită văzut, deși pot spune că sunt sătul de filme despre comunism.
Ei bine, Hawaii nu este un film despre comunism, ci despre speranță, iar asta chiar este universală, indiferent de regim politic sau zonă geografică.
P.S: Vă propun un exercițiu de întoarcere în timp – cum ați trăit vremurile alea? Mai țineți minte?
