Ciudate reacții am primit la textul 'Femeile nu au nevoie de amanți'.
Nu mă așteptăm să văd reacțiile astea însă, cu toate acestea, nu aș spune că mă miră foarte tare.
Doar nu credeți că femeile sunt niște sfinte! Cu cine credeți că sar bărbații gardul? Singuri?
Dintre toate reacțiile de ieri, am reușit să rețin câteva.
"Cum crezi că le cunoști tu pe toate" - este genul de reacție de copil rebel, genul de reacție care mă amuză! Mai că nu a spus: 'habar nu ai de ce înșel eu!'
Tocmai asta e ideea interesantă - că nu cred că le știu pe toate, însă încerc să descopăr ce se află în spatele anumitor comportamente. Și drumul este superb.
"Nu poți generaliza! Mai există și momente de rătăcire, atât la femei, cât și la bărbați. Oamenii se plictisesc și vor mereu ceva nou", asta este reacția clasică, reacția care denotă o lipsă crasă de educație în ceea ce privește viața în doi.
Okay, am înțeles, pot exista momente de rătăcire, dar am și eu o întrebare: la câte momente de rătăcire îți pierzi busola?
La câte momente de rătăcire vrei să strigi piua?
La unul, la cinci?
După părerea mea, niciun moment de rătăcire nu rămâne singular! Nici măcar unul. Nu cred că un bărbat (sau o femeie) care a înșelat prima oară... nu a repetat gestul. Până să înțelegi ce înseamnă asta durează!
Iar după primul moment de rătăcire, deja începe să nu-ți mai pese de celălalt.
Și apar scuzele alea nasoale: 'lasă că oricum relația nu mai merge', 'și ce dacă află? Foarte bine, dacă nu mă mai fute, eu ce să fac?' etc...
Acum vă propun să disecam puțin acele momente de rătăcire care, după părerea mea, sunt de fapt momente de maximă decizie.
Rătăcirea asta este cât se poate de asumată, doar că oamenii nu vor să recunoască!
Atunci când decizi să înșeli, o faci cât se poate de responsabil. Îți asumi complet actul în sine... nu și efectele!
Aici este de fapt buba acestei rătăciri... la asumarea până la capăt a unei decizii!
Ce e aia rătăcire? 'Vai, avea un penis pe care îl flutura prin bar și pur și simplu nu i-am putut rezista'. Așa?
Sau: 'Avea niște țâțe cum nu am văzut în viața mea și am sărit pe ea. Dar tot pe tine te iubesc! Nu a însemnat nimic!' Așa?
Eu cred că momentele alea de rătăcire sunt momente în care suntem trăiți de propriul orgoliu. Ăla este cel care îți spune: 'de ce ești fraier? Ia uite ce bucată ți-a ieșit în cale. Dă-o-n mă-sa pe aia de acasă? Nu ai văzut că i s-a lăsat curul? Cu aia vrei tu să faci sex? Ia uite aici ce prospătură".
Orgoliul este dominant în momentele alea - și la bărbați și la femei - nu rațiunea!
Rațiunea ar spune: 'hey, stai așa, să zicem că mi-o trag cu blonda aia. Dar după aia ce fac? Dacă o să-mi pară rău? Dacă se duce dracu relația? Okay, poate că suntem într-un impas, însă oare merită să dau cu piciorul? Cine spune că o să fie wow cu blonda asta?'
Asta îți spune rațiunea! Moralistă ceva de speriat!
Și uite așa, orgoliul câștigă cu îndemnurile lui mieroase!
Nasol este că la masa asumării consecințelor, orgoliul se cară rapid și lasă rațiunea complet descoperită 🙂
Asta e marea problemă!
Oamenii calcă strâmb dintotdeauna! Și o fac nu pentru că există instituția numită căsătorie sau că se simt constrânși în vreun fel de ideea de relație.
Nu, oamenii calcă strâmb pentru că au orgolii prea mari și trăiri prea puține.
P.S.1: Cea de-a doua mea carte s-a lansat. Daca vrei sa comanzi ‘Iubirea de la A la Z – Alfabetul relatiilor’, o poti face de AICI