Nu provoca iubirea dacă nu o poți oferi

Să provoci iubirea într-un om nu e un lucru tocmai ușor în vremurile actuale. Cred că este valabil și pentru bărbați și pentru femei.

Suntem din ce în ce mai închiși, avem sufletele ermetizate și parcă ne dorim din ce în ce mai puțin să ne conectăm pe toate palierele - fizic, mental și spiritual.
Preferăm plăcerea imediată, palpabilă, în detrimentul stărilor de extaz profund... consumăm carnalul și neglijăm emoția, dragostea se servește la ofertă.

O ofertă lipsită de încredere! Un shot de endorfine și cam atât!

Îl dai pe gât, faci un mare - haaaa - sperând să iasă aburii de alcool din tine, după care aștepți următorul shot. Până când te faci muci total!

Ne cam place să uităm de noi, fără să ținem cont de ceea ce se întâmplă la interior.

Ne-am transformat în niște lași. Ne sugrumăm dorințele, ne ucidem fanteziile, ne biciuim sentimentele, toate astea doar pentru o bucată de futai cinstit. Cinstit, dar sec... cu 0 perspective!

În vremurile actuale, 'mă fut în ea de viață' chiar are sens. Fix asta facem. Ne futem viețile!

Fără prea mare plăcere. Chiar și shot-urile de viață devin rutină dacă nu sunt însoțite de puțină trăire, de adrenalina aia a începuturilor.

Din păcate, am ajuns să refuzăm începuturile. Le blocăm complet. Suntem niște teutoni porno, niște indivizi care ne-am putea fute fără probleme prin glory holes. Ea să vină cu curul la gaură, tu să ți-o bagi în ea și aia e... să nu ne vedem. Pur și simplu să ai senzația că fuți un perete cu vagin! Și invers!

Atât de seacă este viața asta sub slujba plăcerii carnale.

Orice invitație coitală este, de fapt, o invitație la plictis. Iar asta se întâmplă tocmai pentru că acel act carnal nu este asezonat cu nimic. E ca și cum ai mânca o friptură goală.

Ia încearcă să mănânci o săptămână friptura aia goală... să vedem ce mai zici?

Cred că după 4 zile îți vine să ucizi bucătarul.

Așa și în zona plăcerii. Sexul lipsit de emoție este plictisitor.

Din păcate, în lașitatea noastră, preferăm să ne plictisim dând la buci decât să construim o viață în doi.

Nu că ar fi ceva nașpa să dai la buci sau că viața în doi ar fi ceva obligatoriu plăcut. Nu asta e ideea, ci faptul că nevoia de iubire - o nevoie cât se poate de puternică - nu poate fi păcălită și nici nu poți să-i pui botniță.

Ea există acolo și roade puternic lanțul!

Iar când iese din încătușare, îți servește una bucată depresie de te caci pe tine!

Lașitatea se plătește! Uneori foarte scump!

Iar cea mai nașpa formă de lașitate este asta - să faci un om să te iubească fără să ai nici cea mai mică intenție să îl/o iubești. Ăsta este napalm aplicat pe suflet deschis. Urât!

Foarte urât!

Oare ce s-ar întâmpla dacă am spune adevărul de la bun început? E așa greu să spui că nu vrei relație? Chiar e mai fun să vezi o persoană că se chinuie?

Sigur, îndrăgostirea este greu de oprit, însă adevărul cred că ar rezolva foarte multe probleme sufletești.

De ce ne temem să spunem ce simțit și continuăm să ne purtăm ca niște infractori emoționali?

P.S.1: Cea de-a doua mea carte s-a lansat. Daca vrei sa comanzi ‘Iubirea de la A la Z – Alfabetul relatiilor’, o poti face de AICI