Nu am nicio problema cu alegerile de viata ale oamenilor - fie ca aceste alegeri se numesc yoga, feng-shui, meditatie, dezvoltare personala sau religie.
Am insa o problema atunci cand o persoana scoate la inaintare fraza - "asta e singura cale".
Ei bine, in acel moment intru in modulul defensiv, in acel moment stiu ca am de-a face cu o persoana care nu face altceva decat prozelitism.
Iar eu nu pot sa fiu de acord cu nicio forma de prozelitism - nici sexuala, nici religioasa, nici de alta natura.
Eu functionez simplu - cata vreme nu incerc sa-ti impun o cale, ar fi bine sa ma respecti si sa faci acelasi lucru.
Am mai spus-o si o repet - fiecare om are dreptul sa-si aleaga calea pe care o urmeaza. Nimeni nu are dreptul sa impuna o cale. Nimeni nu are dreptul sa spuna - 'calea mea e singura cale'.
Lucrurile astea s-au mai intamplat si s-au soldat cu crime odioase. Istoria umanitatii este plina de "calea mea e singura cale". Zeci de milioane de oameni au pierit fara sa fi avut vreo vina - ei doar gandeau altfel!
Nu imi place sa vorbesc despre religie. Nu imi place pentru ca, desi are la baza un sentiment extraordinar - IUBIREA, niciodata nu am vazut discutii asezate, niciodata nu am vazut discutii de bun simt, dezbateri de idei.
Intr-un mod cu totul bizar, de fiecare data cand se dezbat probleme de credinta si divinitate, discutiile se talibenizeaza si devin practic niste insiruiri nesfarsite de citate din Biblie si atat.
Si totusi, nu pot sa nu observ ca din ce in ce mai multi oameni din jurul meu invoca venirea Apocalipsei.
De ce vor acesti oameni sa-mi induca si mie frica lor? Am uitat sa va spun - acesti oameni sunt extrem de convinsi de ceea ce spun - au si cateva argumente (cam subtiri daca ma intrebati pe mine).
Ei nu imi anunta Apocalipsa ca Busu cand anunta vremea de maine - ca fapt divers. Nu, ei imi spun ca vine Apocalipsa si aproape ca ma obliga sa merg la biserica sa ma spovedesc si sa ma impartasesc.
"Nu mai e timp!" - o fraza care tradeaza o frica cumplita. 'Okay, dar eu nu ma tem' - le raspund eu.
'Eu am ritmul meu, credinta mea si modul propriu prin care ma relationez la Dumnezeu. Scuze, dar nu pot fi obligat sa imbratisez cai care nu-mi apartin sau cu care nu rezonez' - le raspund.
Aproape de fiecare data mi se spune ca sunt orb, ca sunt pacalit de necurat si ca 'nu mai e timp'.
Aproape de fiecare data discutiile astea ma obosesc - nu exista o directie clara - cealalta persoana pare setata sa ma aduca cu orice pret la biserica sau la duhovnic, chiar daca eu ii spun ca am ales canapeaua psihologului pentru a-mi curata sufletul si rugaciunile personale pentru a completa tabloul general.
Este calea pe care am ales-o eu, un baiat crescut intr-un mediu deloc rigid, intr-o familie de intelectuali in care au existat de-a lungul vremurilor cativa preoti si multe carti in biblioteca.
Si totusi, am fost crescut in iubire si nu in teama de Dumnezeu. Si inca ceva, nu m-a obligat nimeni sa invat zeci de citate.
Asta nu ma face mai putin om sau mai putin credincios. Culmea, foarte multi au senzatia ca sunt ateu. Sorry, gresit.
Ma uitam zilele astea la situatia copilei care a disparut de acasa si a aparut dupa cateva zile. 15 ani! De 3 ani avea duhovnic!
Hm, oare cum a ajuns la situatia asta? Nu cumva pentru ca a fost crescuta intr-un mediu ultra-credincios?
Oare cum a ajuns acest copil sa spuna - 'Vine Apocalipsa. Nu mai e timp"?
Discutia in sine nu graviteaza in jurul religiei, nu asta ma intereseaza acum, ci mediul in care ne crestem copiii.
Oare cati parinti stiu ce efecte pot avea anumite comportamente care lor li se par normale?
Oare cati stiu ce efecte pot avea certurile, reprosurile, abuzurile verbale si fizice, educatia sexuala precara sau educatia religioasa rigida asupra comportamentului viitor al copilului?
Oare cati realizeaza ca prin propriile comportamente schilodesc sufletele copiilor lor. Nu vi se pare interesant cat de usor invocam necuratul si rautatea, cand de fapt chiar noi le ducem mai departe prin propriile comportamente?
Nu am nicio problema cu alegerile de viata ale oamenilor. Sunt alegerile lor. Am o problema insa cu scuzele si cu prozelitismul.
Am o problema cu oamenii care se incapataneaza sa te trimita la biserica, cand ei nu au trecut niciodata pe la psiholog.
Da, indraznesc sa spun ca nu ma tem de Apocalipsa. Si voi spune si de ce. Nu ma tem pentru ca incerc sa traiesc in iubire si in respect fata de natura si oameni.
Cu bunatate, toleranta, acceptare si intelegere. Or pentru asta nu am nevoie de dogme sau duhovnici, ci doar de echilibru interior. Pentru ca acolo unde exista echilibru, exista si Dumnezeu.
De aceea, voi spune, fara sa supar (sper) pe nimeni - aleg sa fiu propriul meu duhovnic!
Dupa parerea mea, degeaba te duci la biserica, te rogi si il chemi pe Dumnezeu, daca sufletul tau este murdar pe talpi.
Iubirea nu are nevoie de reguli, ea exista indiferent de religie, iar iubirea nu este altceva decat Dumnezeu.
Sunt ferm convins ca daca mai multi oameni ar imbratisa iubirea, nimeni nu ar mai avea timp (si nici motive) sa se teama de Apocalipsa.