Când începem să nu ne mai privim?
Ați stat vreodată să vă gândiți?
Când s-a întâmplat?
Ați conștientizat momentul?
Motivul?
Conjunctura?
Când a apărut ispita indiferenței?
A existat vreun avertisment?
Sau v-ați trezit străini de nicăieri?
Pur și simplu ați stat, v-ați privit, dintr-o greșeală inexplicabilă și ați realizat că nu mai aveți nicio treabă?
N-ar fi tare să existe un avertisment?
O aplicație sau ceva care să te anunțe: 'vezi că în cursul zilei de azi a existat un mesaj pe care l-ai tradus eronat. Partenerul/a tău/ta ți-a transmis primul semnal că nu te mai dorește!
Ai de gând să faci ceva în sensul ăsta?'
N-ar fi mișto ca ceva să te trezească din amorțeala siguranței?
Ca un duș rece, ca două palme din alea aplicate pe obrazul rece sau ca un șut în cur, ca un hep (mai țineți minte?).
Să ai momentul ăla de aha, momentul ăla când realizezi că n-ai mai făcut nimic pentru relația ta de ani de zile, că ai cultivat lângă tine un ghețar...
Și să începi să reinti în relație, spărgând iluzia siguranței veșnice?
Cum ar fi?
Nu există ceva mai periculos într-o relație ca acest simț idiot al siguranței!
Această pseudo-siguranță nu întreține iubirea, ci produce lene și indiferență!
'Sunt sigur, deci, ce se poate întâmpla?'
Se poate!
Să ajungi într-un moment în care să crezi că celălalt s-a stins brusc.
Pentru că ăla este momentul în care ți se spune: nu mai simt!
Și vine ca un șoc.
Doar era o relație sigură, nu?
Sigură sau moartă?
Și cineva și-a cerut dreptul la viață...
Șoc și groază!
Nu-i așa că e nașpa să te trezești prea târziu?
Nu-i așa că e nașpa să întrebi dacă mai ai vreo șansă, după ce ai ratat șansă după șansă ani de zile?
Nu, uneori nu mai ai nicio șansă!
Pentru că asta e viața: non-combatul în relații se plătește, lenea la fel, neimplicarea la fel!
Întrebarea este: oare chiar poți fi 100% sigur de relația ta vreun moment?
Eu cred că nu!
Și nu e deloc un lucru rău!
De ce?
Pentru că te menține atent!
În secunda în care ai căzut în capcana siguranței veșnice, ai pierdut....