Eu cine sunt?

eu14
Link-uri sponsorizate

Este prima întrebare a copilului abia apărut pe lume.
Speriat de moarte de luminile care i-au copleșit vederea și de indivizii ăia care fac haos în jurul lui, copilul suferă din secunda unu de viață, neștiind ce caută în spațiul ăsta nou.

Și, colac peste pupăză, ca tabloul să fie complet, își mai ia și câteva palme la fund. Primul 10 din viața lui :)

În acest context, e și normal ca cel mic să înceapă să țipe din toți rărunchii!De la căldura din interiorul mamei, unde era plăcut, primea hrană constant, avea lumină moderată și muzică dozată corect, a ieșit în haos.
Voi nu ați face la fel?

Ei bine, trecând pe repede înainte prin viață, ajungem la vârsta adultă și situația pare la fel.
Cu o mică completare! Tabloul este altul: tocmai ce ai rămas singur/ă, după o relație, să spunem, de cel puțin un an de zile și, privind la viața ta, habar n-ai ce să faci!

De ce am început textul cu copilul mic?
Ca să înțelegeți care este reacția atunci când se trezește singur în lume.
Așa fac și unii adulți, mai ales după ce se trezesc în afara unor relații fuzionale.
Ce înseamnă relație fuzională?
Că ei există în viața partenerului/ei, neavând niciun pic de autonomie.
Este exact ca dependența sugarului de mamă.

Ei bine, dacă la sugar este de înțeles faptul că nu știe cine este; la adultul care s-a trezit singur/ă nu este!
Și aici apar, de fapt, problemele și marile suferințe!
Așa cum probabil ați văzut, nu toată lumea trece la fel prin despărțiri.
Unii au capacitatea de a trece, să zicem, rapid; alții stau și jelesc ani și ani de zile.

Unde se face diferența?
La rapiditatea cu care reușesc să răspundă la întrebarea care contează cu adevărat: cine sunt eu fără partener/ă?
Aici se joacă marea carte!

Oamenii care caută relații fuzionale vor avea serioase dificultăți de a răspunde la această întrebare.
De ce? Pentru că ei se identifică întotdeauna cu relațiile lor!
Sunt fix ca sugarii ăia care depind de adult.
Scenariul lor legat de sine implică întotdeauna o altă persoană.
Iar atunci când se trezesc singuri, pur și simplu nu știu să se descurce.

Persoanele astea nu sunt de judecat sau de condamnat, ci de înțeles. E posibil să nu fi avut voie să existe, cel puțin în copilăria de până la 6 ani. Așa că nu e cazul să cerem autonomie acolo unde nu existat niciodată. Însă, în mod cert, ei vor avea probleme de adaptare la noul mediu. Fix ca sugarul proaspăt venit pe lume.

Ei bine, cu cât zonele de autonomie sunt mai acentuate, cu atât răspunsul la întrebarea: cine sunt eu fără partener? devine natural, firesc, ușor etc…
Ce înseamnă asta? Că suferința la despărțire este mai mică, nivelul de adaptare fiind considerabil ridicat.

Aici, deja vorbim despre nivele variate de dependență, ajungând, evident, la relația ideală, adică la parteneriat.
Ce înseamnă acest parteneriat?
Doi oameni fericiți și autonomi, igienizați din punct de vedere emoțional, doi oameni care știu la orice oră să-ți spună cine sunt.
Vedeți dumneavoastră, fac pariu că dacă luăm toate variante de relaționare – de la fuziune totală, așa cum am prezentat mai sus și până la parteneriat, adică până la relația matură și transpunem asta în zona despărțirilor, vom observa că nivelul de suferință scade de la stânga la dreapta – adică la fuziune totală este mai mare și se tot estompează până la parteneriat.

Aș face cu drag o cercetare pe tema asta.
Chiar sunt curios dacă am sau nu dreptate.
Drept urmare, v-aș ruga să vă gândiți: ce tip de relație aveți? și să-mi răspundeți cât de ușor v-a fost să vă reveniți după despărțire?

Repet, fac pariu că oamenii care formează relații mature își revin mult mai ușor.
Iar diferența se face, așa cum spuneam la rapiditatea cu care știu să răspundă la următoarea întrebare: cine sunt eu? (fără partener/ă).

Aștept cu drag părerile voastre.

Link-uri sponsorizate

Comments