A iubit, i-a trecut, dar a rămas

eu123
Link-uri sponsorizate

Victoria are o poveste ieșită din tipare. A divorțat acum 25 de ani, însă a continuat să locuiască în aceeași casă cu fostul soț.

Pur și simplu nu a avut încotro, însă a trasat niște reguli foarte clare, reguli de la care nu s-a abătut nicio secundă.

Asta nu înseamnă că nu a mai avut relații, însă nu a venit niciodată acasă cu vreun alt bărbat.
La prima vedere, povestea Victoriei pare desprinsă dintr-un film S.F.. În realitate, ea este un exemplu de dinamică a relațiilor, de situație care se poate întâmpla și care, fără îndoială, necesită adaptare.

Adaptare la nou, o chestiune care, în general, ne dă mari bătăi de cap.

La finalul emisiunii, Victoria mi-a spus că doar primii 5 ani au fost mai grei, însă totul a fost asumat și atunci s-a adaptat mai ușor.

Asumare – cuvântul care a apărut în discuții pe tot parcursul emisiunii. Mare lucru! Nu mai spun că fiica ei a fost consultată înainte de divorț. Ce le-a spus celor doi părinți? Că nu acceptă să fie folosită pe post de scut și nici să fie transformată în portavoce pentru unul sau pentru celălalt părinte. Wow! Asumare și la copil.

Ajunsă la 60 de ani (și nu îi arată), Victoria își vede liniștită de viață. Are o relație cu un bărbat, se văd atunci când pot, însă revine acasă… unde se află fostul soț.

Greu de digerat un astfel de scenariu, nu? 99% dintre oameni ar spune că sigur mai e ceva acolo. Deh, așa suntem noi obișnuiți – nu credem că o iubire se poate transforma în prietenie și conviețuire… fără să mai existe ceva erotic între cele două persoane.

Vedeți ce prost suntem construiți? Deși țipăm toată ziua despre emoții și iubire, în realitate, dacă interesul și dorința sexuală dispar, celălalt nu mai contează. Devine un obiect numai bun de casat.

Cam la asta se rezumă posesivitatea și controlul – îmi aparține, deci nu are voie să facă sex cu alte persoane și la teama de abandon (plus rușinea socială). Două chestiuni ce nu prea au legătură cu iubirea.

Și uite că, deși toată lumea dă ochii peste cap, viața te poate duce în situații similare cu cea a Victoriei, situații care îți cer adaptare și, de ce nu, un nivel înalt de asumare și prietenie.

De ce am ales să scriu despre povestea asta? Pentru că avem tendința să judecăm ceea ce nu înțelegem. Pentru că avem tendința să credem că suntem perfecți.

Numai că nu suntem!

Tocmai de aceea cred că ar trebui să învățăm să fim flexibili și înțelegători cu povești ce par ieșite din normal și să încercăm să vedem dacă nu cumva tocmai chestiuni precum posesivitatea și controlul ne fac să fim atât de triști, de terni și de nefericiți.

Voi ce credeți?

Link-uri sponsorizate

Comments