Prea mulți oameni poartă doliu pentru ceea ce ar fi putut să fie

eu123
Link-uri sponsorizate

Prea mulți oameni poartă doliu pentru ceea ce ar fi putut să fie. Prea mulți oameni iau decizii pe care le regretă ulterior, producând efecte devastatoare.

Acest doliu îi transformă pe oameni în niște morții vii. Îi vezi peste tot cum își târâie existența nefericită, lispiți complet de orizont și așteptări. Se uită spre cer, oftează, își îndeasă bine bărbia în piept, după care își ascund cu grijă nefericirile.
E foarte nașpa să porți doliu după ceea ce ai fi putut ajunge. Pe bune! E ca și cum ai fi invitat la propriul parastas de un an.

Vă dați seama ce aiurea ar fi să vezi cât de grăbiți sunt cei dragi să facă cele care se cuvin? V-ați uitat vreodată cum arată un parastas?

Popa este cel mai plictisit. Și-a spus poezia de atâtea ori, încât ai senzația că se gândește la orice altceva atunci când își face treaba. Nu m-ar mira, sincer să fiu. Urmează familia – unii au grijă de mormânt: scot bălării, plantează flori proaspete, aduc apă din partea cealaltă a cimitirului; alții discută într-un colț despre Ponta și Dragnea, doi-trei privesc la cruce și spun: „S-a dus atât de tânăr“, chiar dacă se întâmplă ca ăla să fi avut 75 de ani etc. Rar vezi solemnitate!

În general, astea se fac pentru că trebuie. Așa și viețile noastre. Se derulează pentru că trebuie, nu pentru că simțim sau vrem. Cursul este același: te naști, bagi școală grupa mare, termini școala, realizezi cât de mult timp ai pierdut cu informații care nu îți vor fi necesare niciodată; încerci să te angajezi; vrei să-ți găsești o creștină cu care să faci o familie; cauți de-o casă și bagi un credit de 35-37 de ani, ca să-ți bați singur cuie în sicriu, faci un copil… încep
problemele financiare și tot așa.

Toate astea sunt asezonate cu tot felul de: „Nu ai voie să… pentru că te bate Dumnezeu“.

Și, uite așa, te trezești într-o lume de zombie, o lume de oameni care nu-și trăiesc viețile, ci doar ce trebuie. Întreaga lor existență este un parastas continuu. Vă dați seama ce peisaj? Mâncători de colivă care miros a Armani și Hermes. Hmmm… grotesc!

Interesant este că oamenii nu au o problemă cu faptul că sunt prizonierii lui „așa trebuie“. S-au obișnuit să-și trăiască zilnic propriul parastas. Și, pe fondul ăsta, singura lor „distracție“ este să-i judece pe alții. Din spatele existențelor mortuare se nasc cele mai periculoase atacuri.

Atunci când ai o existență ternă, lipsită de cea mai mică satisfacție, nu îți rămâne altceva decât să dușmănești. Doar nu te-ai tâmpit săvrei să te trezești. Românilor le place negrul, le place doliul… îl poartă cu mândrie și asumare.

Să nu care cumva ca în viața lor să apară curcubeie… Știu ei ce înseamnă alea. Și nu sunt
deloc de bine.

P.S.: Acesta este un fragment din cartea ‘Iubirea de la A la Z: Alfabetul relațiilor’. Dacă vrei să o comanzi, intră AICI

Link-uri sponsorizate

Comments