Sufletele care plâng în spatele medaliilor

mariaolaru
Link-uri sponsorizate

“Este nevoie de o întreagă comunitate pentru a abuza un copil” – citatul este extras din filmul Spotlight!

În cazul sportivilor de mare performanță, citatul ăsta s-ar modifica așa – este nevoie de o țară întreagă pentru a abuza un copil, cu scopul de a scoate un campion.

Maria Olaru (fosta campioană a gimnastici românești) își lansează sâmbătă cartea intitulată ‘Prețul aurului. Sinceritate incomodă’.
Din ce am citit pe GSP și la Cătălin Tolontan, este o carte care prezintă (în sfârșit) cruda realitate a sportului de performanță.

Doar dacă nu ai făcut sport poți fi șocat de aceste dezvăluiri. Cei care au făcut sport le cunosc cu vârf și îndesat. Iar gimnastele par cele mai năpăstuite sportive.

Da, avem antrenori mari, antrenori respectați de o țară întreagă, însă, în realitate, tehnicile folosite la antrenament îi transformă mai degrabă într-un soi de schiloditori de destine.

Iar noi, ceilalți, aplaudăm fiecare performanță, fiecare medalie, fiecare imn cântat, cu o profundă mândrie națională, știind (unii cel puțin) că în spatele acelei medalii sunt suflete care plâng.

Or asta ne transformă și pe noi în părtași la acest abuz crâncen! La această schilodire cu drapel a unor suflete de copii.

Și uite că acești copii, ajunși deja la maturitate, se hotărăsc să nu mai tacă!

Eu am avut o singură întâmplare cu gimnastica. Eram în facultate – la cursul de gimnastică – în sala de la Stadionul Național.

Noi făceam niște chestii la sol – deh, chestii de bețivi din anul 3 :), timp în care la spaliere se desfășura un antrenament de junioare. La un moment dat, una dintre copile – nu cred că avea mai mult de 8 ani – a început să țipe că nu mai poate! Ce a făcut antrenoarea? A început să urle la ea și i-a dat câteva șipci peste picioare!

Nu vreți să știți cum plângea copila aia! Plângea și executa! Iar mie îmi venea să o omor pe idioată!

Nu ai cum să rămâi impasibil în fața unor astfel de practici.

Însă ele se întâmplă dintotdeauna! De ce? Pentru că drumul spre medalii trece prin suferință și abuz – fizic și emoțional!

Pe cine interesează ce se întâmplă în sufletul acestor copii? Pe nimeni!

Nici măcar pe părinți – ei fiind abuzatori la rândul lor, poate chiar principalii abuzatori!

Copiii ăia trebuie să ia medalii și bani! De aia au fost făcuți – CA SĂ LIVREZE!

Sufletul lor nu contează! O fac pentru țară! Așa că nu au voie să scoată un cuvânt!

Ceea ce se întâmplă în sport este trist, dar adevărat!

Este exact ceea ce se întâmplă și în societate – ne uităm de fiecare dată în altă direcție atunci când se întâmplă vreun abuz!

Să nu cumva să deranjăm mândria națională…

P.S.: Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am avut antrenori umani. Nu ne băteau, ci doar ne puneau să facem ture de sală în plonjoane. Cine nu era atent… își distrugea bărbia!  Simplu și, pe alocuri, dureros!

Foto Credit: GSP

Link-uri sponsorizate

Comments