17 august 2014… litoralul romanesc, undeva intr-o gara. Peronul extrem de aglomerat. Un peisaj pestrit, dar compact.
Ma simt ca un intrus. In mintea mea pluteste marea intrebare – ce dracu’ caut eu aici?
La un moment dat o voce anunta trenul care merge spre Bucuresti. Ma deplasez la linia a doua.
In fata mea o familie bronzata – natural – cu 4-5 puradei, asezati pe mai multe paliere de varsta.
Cei mai mici se joaca fix langa sina. Trenul incepe sa se vada. Ala mic se indeparteaza putin… aia mica se afla cu spatele la tren, in continuare aproape de sina. Pe parinti ii doare-n cur de ea. Trenul se apropie.
‘Fuck! Stai sa vezi ca o calca trenul pe asta mica si mai ajung maine acasa’ – gandesc rapid. In secunda doi imi vine sa-mi trag o palma pentru egoismul gandului anterior.
Si totusi, vreau acasa. Presimt ca va fi o adevarata aventura. Ma rog la bunul Dumnezeu sa nu nimeresc langa familia cu puradei. Intentionez sa citesc pe drum… nu am cum sa o fac insa langa o asemenea familie zgomotoasa.
Slava Domnului am scapat! Au bilete la vagonul 21, langa locomotiva. Eu am la 23. Pfiu… hai ca mai exista o speranta.
In sfarsit ma urc in tren. Cand intru in compartiment dau peste un peisaj ce bate la cur orice fictiune – scaune de vinilin (nu le mai vazusem de acum mai bine de 10 ani cand am mers pana la Viena cu curul pe ele) si 7 persoane pe care nici cel mai dement regizor nu ar fi reusit sa le aseze in acelasi compartiment.
Un cuplu – ea – semanand cu o bomba sexy retrasa intr-o shaormerie – par perhidrolat, buze date cu ruj sidefat, bluza fara maneci, pe umarul drept un tatuaj oribil (o cruce facuta parca in trecere), pantaloni mulati pe niste picioare mai groasa ca ale mele si in picioare un soi de papuci; el – cu o fata de gay-utz (initital am crezut ca are ruj pe buze), o freza de tampitel, un tricou verde brotacel Adidas (evident fake), bermude de jeans prespalat (de la Piramid incoace nu mai vazusem) si slapi in picioare; langa ei un chinez la vreo 50 de ani cu o ureche atarnanda spre gat; langa chinez… o fata care citeste dintr-o revista S.F.
Pe partea mea – o doamna trecuta de 60 de ani cu o voce tabacica (aia care horcaie); langa ea o femeie – pe semne sotia sau iubita chinezului (femeia asta nu a scos un cuvant tot drumul – cred ca numara papadiile de sub tren); intre ea si mine un individ cu ochelari care poarta sapca si o bluza sport cu semnele Ligii Campionilor.
Si… in sfarsit eu… un individ complet din alt film, care incearca sa citeasca “Sunca pe paine” de Charles Bukowski.
Captivat de povestea tanarului Henry Chinaski, nu am prins chiar toate discutiile din compartiment.
La un moment dat insa, nu stiu cum, s-a ajuns la muzica.
Doamna cu voce tabacica a inceput sa vorbeasca cu cei doi tineri din fata mea.
Apropo, duduia blonda avea 3 verighete groase pe deget, el avea doar una subtire. Hm, nu am idee daca verighetele ei erau semne ale unor soti care trecusera prin batatura ei sau nu, insa ceva mi-a spus ca in cuplul lor ea e sefa.
Doamna in varsta – Si unde ati fost?
Duduia perhidrolata – La Mangalia
El zambeste cu absolut toti dintii…
Doamna in varsta – Pai si nu ati fost si voi la Vama? In Mangalia merg doar bosorogii!
Duduia perhidrolata (usor stanjenita de intrebare) – Ce sa facem acolo?
Doamna in varsta – Sa ascultati si voi rock.
Duduia perhidrolata – Rock? De ala cu jin jin? Pai noua nu ne place.
… in acest moment l-am abandonat pe Chinaski si am devenit atent.
Doamna in varsta – Daca imi spui ca asculti manele nu mai vorbesc cu tine.
Blonda (cu o usoara roseata in obraji) – Eeee, nu doar manele. Dar ascultam si manele.
El a zambit din nou cu toti dintii, ochii licarindu-i de placere. Parca simtea indemnul de a sarit pe masa fara tricou…
Doamna in varsta – Mai, eu sunt femeie batrana, dar ma duc mereu la 2 Mai. Asa sunt eu… mai dilie. De ce nu incercati sa ascultati si voi niste muzica mai frumoasa, o muzica clasica ceva… Anotimpurile lui Vivaldi… sa vedeti si voi ce frumusete.
El – la primul contact cu discutia – Care anotimpuri doamna? Nu vedeti ca nu mai sunt decat doua?
Doamna in varsta a ramas ravasita de aceasta replica, eu nu am stiut cum sa ies mai repede din compartiment razand.
Atunci am realizat ca pentru unii chiar exista doar doua anotimpuri… si in natura si in suflet. Iar asta chiar nu e de ras, din pacate…
