O bucata de creta, o coala de hartie si mult suflet (Video)

creta
Link-uri sponsorizate

De cand ma stiu am avut un spirit rebel. Nu e o lauda, ci o realitate. Inca din prima clipa de viata mi-am semnalat prezenta – am mictionat pe medicul care m-a adus pe lume :)) A fost primul om care m-a injurat!

In copilarie nu am fost tocmai cel mai cuminte – semnele de la ochi si de pe spate nu recomanda nici pe departe o copilarie linistita printre pisici si soldatei… la caldura televizorului din sufragerie.

Am rupt maidanele, spre disperarea mamei mele care isi dorea sa mai scoata un eminent.


Pe fratele meu a reusit sa-l tina cu ochii in carte. Cu mine nu i-a mers. Asta nu inseamna ca nu a incercat.

A folosit toate tehnicile de intimidare, a incercat toate variantele posibile. Uite ca nu am avut chef sa invat la fizica, chimie si alte ramuri cu care se lauda familia.

Eu am vrut altceva – mie mi-au placut alte materii. Eu am fost atras de sport, de muzica, de scris… am fost atras de viata.

Credeti ca mi-a fost usor? Am fost intimidat din toate partile! Stiti ce “easy” este sa traiesti intr-o familie de eminenti? Stiti ce misto este sa ti se spuna o viata intreaga ca esti oaia neagra?

Doar pentru ca nu ai acceptat drumul traditional al familiei?

Nu e simplu deloc. Uneori te apuca pandaliile, alteori plansul… suferi in tacere, te umpli de nervi, iar nervii aia ies la suprafata cam pe la varsta asta.

Cand m-au selectionat la Steaua, la voley, a fost cam haos in casa – ‘cand o sa mai invete? Ce o sa se aleaga de el?’

Am mers mai departe si am facut 10 ani de sport in regim militar. 10 ani care m-au educat, m-au intarit… Le multumesc tuturor antrenorilor mei pentru perioada aia, chiar daca atunci i-am injurat la greu.

Imediat dupa voley a urmat rap-ul. Rap-ul a fost refugiul meu, zona mea in care puteam sa erup, in care puteam sa-mi vars toate energiile negative adunate in casa.

In timp ce ai mei incercau sa-mi croiasca un viitor – “trebuie sa faci o facultate ca sa ai un rost in viata”, eu ma refugiam in versurile mele, in universul meu.

Tin minte ca undeva prin ’94 – pe vremea aia nu exista telefonie mobila – mama a crezut ca am intrat intr-o zona obscura.

Ma sunase Francis Rebelul (Panterele Negre) ca sa ma anunte cand va avea loc urmatorul Rap Attack. Va dati seama cum a ramas mama cand o voce cu accent africano-francez i-a spus ca vrea sa vorbeasca cu “Justice”?

Saraca, mi-a parut rau pentru ea, dar m-am si amuzat. Vreo 3 saptamani m-a tinut in reprosuri. A fost funny. Insa nu am renuntat la foile mele, la rimele mele, la visul meu.

In tot acest timp, ea facea ceea ce stia mai bine – incerca sa ma intimideze prin orice mijloace.

La prima clasare pe locul 1 in topul emisiunii Black Friday de la Radio 21, prin ’96-’97, mama s-a uitat ciudat la mine. Nu ii venea sa creada ca fiul ei era capabil sa ajunga cumva la radio. De altfel nu credea ca fiul ei era capabil sa faca ceva.

Aceeasi surpriza a avut-o si la prima lansare de album, la primul videoclip difuzat pe Atomic (si la urmatoarele), la primul concert pe bani si apoi la primul interviul publicat in TV Satelit undeva in 1998.

Au trecut 20 de ani de cand am inceput aventura rap si aproape 17 de presa si totusi mama continua sa ma intrebe cand o sa am si eu o meserie?

Asta sta cumva in ADN-ul ei. Acum, cand intru in anul terminal la Psihologie, nutreste o oarecare incantare. Asta suna cumva academic. Presa si muzica nu :))

De ce am scris textul asta? Pentru ca am vazut un filmulet care mi-a adus cumva aminte de viata mea, de haina mea de oaie neagra intr-o familie de eminenti.

Cumva, ca si in film… atunci cand ai un vis… nu ai nevoie de prea multe. O bucata de creta sau o coala de hartie si un pix sunt suficiente. Suflet este oricum! Eu nu am avut niciodata nevoie de mai mult…

Link-uri sponsorizate

Comments