“As vrea sa merg, dar nu imi permit”… “Ce sa caut acolo? Sunt bani aruncati pe fereastra”… “De ce? Nu am nevoie, ma descurc si singur/a”.
Sunt raspunsuri la intrebarea – “de ce nu incerci o terapie psihologica”?
Le intalnesc destul de des. Mai ales doua dintre raspunsuri – “nu imi permit” si “sunt bani aruncati pe fereastra”.
Din capul locului trebuie spus ca am fost un adversar de temut al ideii de terapie, deci stiu de unde vin aceste scuze. Da, nu sariti, sunt doar scuze.
Am fost acolo si stiu cum gandesti cand nu iti dai seama ce se intampla cu tine. Crezi ca esti puternic, crezi ca nu ai absolut nimic si nu concepi sa permiti cuiva sa intre in ‘adancurile’ tale, sa-ti viziteze intunecimile.
In cazul meu, lucrurile s-au schimbat in ultimul an, pentru ca am trecut printr-un moment care m-a facut sa constientizez faptul ca am nevoie de o analiza din afara.
M-am deschis si m-am aruncat fara coarda in frumosul drum de dezvoltare personala si de auto-cunoastere (asistata).
Excelenta calatorie, chiar daca dureroasa pe alocuri. Nu ridicati sprancenele – uneori, la terapie, oamenii ajung sa planga.
I-am permis unui specialist sa apese acele butoane menite sa ma faca sa ma descopar. Si ce descoperiri interesante am facut. Tari de tot.
Absolut tot ce stiam sau credeam despre psihologi s-a schimbat. TOT!
Sigur, este posibil ca si aici sa existe uscaturi, insa eu am avut incredere si am avut de castigat.
Drept urmare, acum, cand cineva imi spune – “nu imi permit”, il intreb – “dar tu ce iti permiti de fapt”?
Cum adica nu iti permiti? Pai inseamna ca nu te permiti! Acolo nu te duci sa bei o bere, te duci sa lucrezi cu tine, sa te dezvolti, sa te repari, sa cresti… este ceva benefic pentru tine.
Cum adica sunt bani aruncati pe fereastra? E ca si cum te-ai arunca tu pe fereastra! Cum sa spui ca banii alocati pentru propria dezvoltare sunt bani aruncati pe fereastra?
Ce fel de gandire este asta? Lucrurile stau exact pe dos – aia sunt singurii bani pe care nu ii arunci pe fereastra. Dar na… frica e mare! Sa nu care cumva sa ne cunoasca cineva asa cum suntem de fapt.
Din pacate, in loc sa-si rezolve problemele, oamenii isi auto-saboteaza calea catre liniste, catre cunoastere, catre fericire si arunca tot felul de scuze.
Eu nu oblig pe nimeni sa mearga la terapie… nici nu as avea cum si nici nu vreau, insa lumea din jur ne arata zilnic faptul ca suntem niste nevrotici.
In conditiile in care sportivii au parte de consiliere psihologica, medicii la fel, militarii la fel, politistii la fel… noi de ce nu am avea parte de acelasi tratament?
Ce este rau in asta?
Nimic! Din pacate, romanii nu sunt obisnuiti cu genul asta de viata. Inca mai cred ca daca te duci la terapie esti considerat nebun. Fals!
In 10-15 ani terapia va fi in programul tot mai multor oameni, va fi cam ca mersul la munca sau la sala. Va fi un lucru absolut firesc.
Doar nu va asteptati ca dezvoltarea sociala si progresul tehnologic sa nu aiba efecte asupra psihicului uman, nu?
In concluzie, lasati scuzele, lasati frica si incercati sa raspundeti la urmatoarea intrebare – ‘ce este cu adevarat important pentru mine?’
Abia atunci va veti da seama daca va permiteti sau nu sa aveti grija de voi si de propria igiena psihica!
