Suferința la despărțire este o alegere, nu o obligație!

eu66
Link-uri sponsorizate

Ai stat vreodată să te întrebi de ce ai suferit?
Abia te-ai despărțit? Te-ai întrebat de ce suferi? Ce anume doare?

Ai stat câteva minute să te privești, să te analizezi?
Sunt sigur că prea puțini oameni fac asta, așa cum sunt la fel de sigur că cei care fac asta taie suferința de la rădăcină.
Să nu mă înțelegeți greșit, nu sunt împotriva emoțiilor negative. Departe de mine așa ceva.
E okay să simți furie, revoltă, dezamăgire, dezgust – astea fac parte din viața noastră. Nu e okay să rămâi mult în stările astea. Chiar nu e okay!

Despre asta am vorbit aseară la Corks. Oare este obligatoriu să suferi la despărțire?
Eu spun că nu! Un NU hotărât!
Da, poți să treci prin stări de dezamăgire, de dezgust, de furie… sigur că poți. Nu spune nimeni să sari în sus de bucurie sau să negi ce s-a întâmplat, adică despărțirea, însă haideți să intrăm puțin în profunzime.

Ce s-ar întâmpla dacă, după despărțire, ați ieși din casă cu fruntea sus și un zâmbet senin pe față și v-ați întâlni cu prietenii? Cum v-ar percepe ceilalți?
‘Hmm, asta nu suferă? E clar că a greșit cu ceva!’
Oamenii te judecă dacă văd că nu suferi!
De ce? Pentru suferința este o normă socială asociată cu despărțirea!
Dacă nu suferi, e clar, n-ai iubit!
Dacă nu suferi, e clar, nu ți-a păsat!
Dacă nu suferi, e clar, ai fost un curvar sau o curvă!
Așa că alegi să suferi, chiar dacă nu simți neapărat nevoia :)
Cum să te pui contra curentului?

Să mergem și mai în spate!
Ce am învățat despre despărțire, suferință, iubire? Că toate astea merg mână în mână!
Există o cultură întreagă care a construit modelul iubire = sacrificiu; despărțirea = suferință!
De la povești și literatură și până la filme, muzică și desene animate… toate astea au construit scenarii mentale, cutii grele, care se activează imediat ce apare triggerul.

Ia gândiți-vă, dacă în loc de povești cu sacrificii și lacrimi, dacă în loc de scandaluri și victimizare/suferință mocnită, vedeați oameni care se despărțeau cu capul sus și zâmbetul pe buze, cu strângeri amicale de mână și îmbrățișări de iubire… și ați fi văzut asta încă din fragedă pruncie… ați mai fi suferit vreodată la despărțire?

Dacă ați fi învățat că nimic nu vă aparține – nici măcar persoana iubită -, că lumea e mare, că fericirea este strâns legată de curiozitate, că viața nu se termină cu o despărțire… ați mai fi picat vreodată?

Suferința este o normă socială!
Și această normă socială hrănește de ani și ani de zile o industrie întreagă de traumatologi! Felceri de franjuri sufletești!
Unul nu te învață să iei decizii, unul nu te învață să trăiești asumat… Unii bagă pastile în tine, alții scormonesc unde nu trebuie, alții pur și simplu îți iau banii și te țin degeaba pe canapea.

Să nu mă înțelegeți greșit – există și terapeuți excelenți! Există și oameni extraordinar de bine pregătiți, oameni care pot să-ți devină mentori. Eu am întâlnit, deci știu că există!
Sunt oameni care-ți deschid mintea, oameni care te învață să vezi ceea ce nu vedeai la tine până atunci. Ei nu caută traume, ci construiesc caractere!

Până la urmă despre asta este vorba – despre valori și despre decizii.

Suferința este o normă socială! O spun și o repet!
Iar mie nu-mi plac normele :)

Așa că spun ferm – tu alegi dacă vrei să suferi sau nu. Dacă alegi să nu, nu este nicio tragedie, ci doar mai puțin timp pierdut. Pentru că asta înseamnă suferința – timp pierdut și scenarii mentale profund toxice.

Poți să alegi altfel? Poți!
Cum? Antrenandu-ți mintea spre plus, spre partea plină a paharului.
În loc să-ți spui: aoleu, ce mă fac, nu sunt bun/ă, pe mine cine mă mai ia, cum mă mai descurc eu singur/ă și cu copii etc… îți spui așa: hey, trec printr-un impas. Ia să vedem în primul rand ce am – și enumeri. Buuun, acum, ca să nu pic, ce activități îmi fac plăcere? Ce aveam pe listă și nu am reușit să fac în relație? Le pui pe foaie și începi să le faci… pe rând. Cum stau cu banii? Unde voi sta cu copiii? Ce fel de relație mai pot avea în noile condiții date?

Toate întrebările astea îți deschid un univers nou. Iar răspunsurile construiesc un nou TU!
Un Tu în care norma să fie echilibrul și împlinirea, nu jelătania și lipsurile.

Se poate? Sigur că se poate!
Încearcă cineva? Puțini!
Masele iau în brațe norma!
Și suferă!
Că trebuie!

Ei bine, eu vă spun așa – nu trebuie!
Nu vă ajută la nimic.

Și încă ceva – nu mai amestecați despărțirea cu decesul.
La deces putem vorbi despre doliu, despre etape; la despărțire nu!
Ăla este un mare bullshit!

1. Cum să suferi după o poveste care nu mai funcționa?
Bucură-te! Ai scăpat!
2. Ai făcut tot ce s-a putut ca să-ți salvezi relația?
Nu s-a mai putut? Okay, atunci capul sus și mergi mai departe.
Suferința chiar nu are sens.

Sincer, m-am săturat să văd toate poveștile copilăriei cum se derulează în fața mea când cineva îmi scrie după despărțire!
Văd tot – de la Bambi și până la Baltagul!
Văd toate tiparele care ni s-au tatuat în creier încă din fragedă pruncie, tipare moștenite de la generațiile anterioare!

Și mă mâhnește povestea asta!
De ce? Pentru că îmi dau seama că se poate și altfel!
Chiar se poate!
Ce zici? Ești de acord?

Link-uri sponsorizate

Comments