De ce iubim?

why1
Link-uri sponsorizate

„Iubim pentru că iubim“! Cam așa cred că ar răspunde cei mai mulți oameni la o astfel de întrebare, dacă s-ar face un sondaj stradal. Sau așa: „Hai, domle, eu nu am ce pune pe masă și tu îmi vorbești despre prostii de astea?“

Ei bine, eu aș răspunde prin două citate, știu că vă plac: „Fără iubire, omenirea nu rezistă nici măcar o clipă“ (Eric Fromm, în cartea „Arta de a iubi“) și „Dacă n-ar fi iubirea, m-aș teme de viață“ (Grigore Vieru, citat cules din „folclorul“ on-line).
Ce pot să zic? Fără iubire, chiar m-aș teme să ies pe stradă. Iubirea, în toate formele ei – maternă, paternă, fraternă, de țară, romantică etc. –, ține lucrurile pe un făgaș al binelui.
Sigur că dacă ne uităm la TV, avem tendința de a spune că există mai multă violență ca pe vremuri, însă studiile arată că nu e așa.

Chiar este mai puțină violență. Iar starea asta de fapt nu are doar rațiuni economice, ci și, zic eu, rațiuni de dezvoltare spirituală. Vă rog să-mi dați voie să spun că și în zona spirituală tot iubirea și-a băgat coada. Fără iubire, mi-e teamă că am avea haos, ură, crime, genocid. Istoria e plină de astfel de momente.

Acum, haideți să vedem ce înseamnă o relație de iubire? Și aici nu mă refer la grupuri, ci la persoane, bărbat și femeie sau persoane de același sex. O relație de iubire nu este doar chimie, așa cum mulți ar fi tentați să spună. Adică stoluri de fluturi care-ți fac sită stomacul. Nu asta înseamnă iubire! Aia este îndrăgostire și înseamnă o adunare de hormoni care-și fac de cap prin simțurile noastre. Numai că partea proastă apare atunci când hormonii ăia se liniștesc și fluturii se transformă în molii. În momentul ăla, sita din stomac se mută în suflet.

Știu că oamenii adoră îndrăgostirea. E super mișto să simți că plutești. E ca la droguri. De altfel, ca efecte pe care le produce asupra noastră, specialiștii chiar asociază efectul îndrăgostirii cu efectul consumului de droguri. Însă, oricât de mișto ne-ar părea fluturii, iubirea înseamnă ceva mai mult. Iubirea înseamnă și fizic, și psihic, și spiritual.

Prin iubire, oamenii nu doar că se conectează unul la celălalt, dar se conectează și la ceva superior – își găsesc un scop în viață. Poate că pentru unii sună a business, dar iubirea chiar se bazează pe scop. Iar cuplurile fericite au scopuri clar trasate.

Fie și dacă ne gândim la faptul că o relație de iubire ar trebui să-i facă pe oameni mai buni, și tot am avea un scop demn de luat în calcul. Mai buni, adică mai implicați. Înainte de orice, iubirea înseamnă acțiune și implicare, o acțiune a binelui. Nu este vorba despre o acțiune a binelui împotriva răului. Asta este o eroare profundă de percepție a lucrurilor. Această acțiune a binelui ajută dezvoltarea speciei.

Dacă doi oameni care se află într-o relație nu devin mai buni cu ajutorul relației lor, atunci, fără îndoială, înseamnă că între ei există orice altceva, mai puțin iubire. Când iubești, încerci să cunoști persoana respectivă, îți pasă de ea, ai resposabilități față de acea persoană, există respect și demnitate pentru și față de celălalt (și astea funcționează musai în același timp), îi accepți imperfecțiunile, așa cum și celălalt le acceptă pe ale tale (oare cum poți trăi lângă o
persoană fără să-i accepți defectele?), crești și te dezvolți împreună cu acea persoană etc.

În iubire nu există „Eu mă dezvolt, iar tu stai pe loc și mă ajuți“; așa cum nu există „Te oblig să te dezvolți!“ Vorba aia: „Dragoste cu forța înseamnă viol!“ Dezvoltarea ambilor parteneri ar trebui să fie un proces cât se poate de normal în relațiile de iubire.
Ca și libertatea, dar despre asta voi vorbi la momentul potrivit.

„Okay, mișto cuvinte, dar de ce iubim?“, vor întreba în special scepticii. Un răspuns cu sens l-am găsit la Frank Conner, profesor american de psihologie. El consideră că oamenii iubesc din mai multe motive, unele extrem de practice. Printre acestea se numără: supraviețuirea,
procrearea, socializarea sau afirmarea.

Suntem animale sociale și trăim în comunități. În aceste comunități se formează tot felul de relații, cum ar fi și cea de prietenie. Are sau nu prietenia vreo legătură cu iubirea? Eu cred că are, deși am cunoscut multe persoane care credeau că iubiții nu ar trebui să fie și prieteni. Și la cine apelezi la greu? La străini? Nu am înțeles cum vine asta, dar mă rog…

De ce avem prieteni? Pentru că prietenii ne afirmă. Or, din acest punct de vedere, care este prietenul/a care ne afirmă cel mai bine? Ați ghicit, persoana pe care o iubim și care ne iubește! În cine să ai mai multă încredere, dacă nu în omul de lângă tine? Este ultima persoană care ar putea să-ți fie dușman. Cel puțin teoretic. Asta nu înseamnă că iubim doar o persoană și le urâm pe toate celelalte. Ar suna mai degrabă a posesivitate.

Iubirea nu trebuie să se oprească la o singură persoană. Dacă se întâmplă asta, atunci pot lua naștere tot felul de dezechilibre.

Tot Fromm spune superb că „dacă pot spune cuiva te iubesc, atunci ar trebui să pot spune te iubesc tuturor oamenilor, prin tine iubesc întrega lume, în tine mă iubesc pe mine însumi“. Excelent, dar deloc ușor de realizat. Mai ales că unii ar putea-o considera ca pe o invitație la infidelitate, ceea ce chiar nu este.

În general, vorbim despre „Eu te iubesc pe tine, tu mă iubești pe mine“ și atât; „Restul lumii nu mă/ne interesează“. De aici pot pleca multe: posesivitate, gelozie, egoism; lucruri care nu au legătură cu iubirea. Iubirea este iluzorie câtă vreme oamenii se raportează la ea ca la o cădere.

De aia se spune: „To fall in love!“ A cădea în iubire! Sună de parcă pierzi ceva. Și chiar cred că se întâmplă asta când te lași să cazi. Te pierzi pe tine! Iar acest lucru are efecte devastatoare în timp. E nașpa rău să-ți pierzi identitatea, autonomia, libertatea. Expresia asta este eronată. Normal ar fi să spui: to be in love, to stay in love sau to raise in love. Adică să te ridici în/prin iubire, nu să cazi în/prin ea!

Din păcate, în lumea asta ultrasexualizată, iubirea se rezumă aproape exclusiv la sex, consum și abandon. De sine și, după consumarea actului, al celuilalt. De aia se și consumă rapid! Ai văzut, ai dorit, ai cucerit, ai consumat, după care urmează regresia și plictisul. Ultima fază este găsirea unui nou obiect al iubirii.

Oare la asta să se rezume iubirea? La consum carnal? La potolirea instinctelor? Dacă e așa, să nu ne mire faptul că apar invidii, control, gelozii etc. „Îmi aparții“, „Nimeni nu are voie să se atingă de tine, nici măcar din greșeală!“ Negativitate, nesiguranță, frică. Nicio treabă cu iubirea! Iubirea trece cu mult peste toate astea. Iubirea este o conectare pe toate palierele: trup–minte–spirit. Asta este Sfânta Treime a iubirii.

Iubirea nu este o flamă, ci o decizie, o construcție. Iubirea este o decizie asumată și o chestiune ce ține de voință și de curaj. De voința de a construi ceva durabil și de curajul de a
te deschide și de a te lua la trântă cu timpul, prejudecățile, societatea etc.

P.S.: Acesta este un fragment din cartea ‘Iubirea de la A la Z: Alfabetul relațiilor’, pe care urmează să o lansez peste câteva zile. Dacă vrei să te numeri printre primii cititori ai cărții mele, intră AICI, înscrie-te și vei avea ocazia să poți comanda cartea cu autograf, dar și să beneficiezi de surprizele pregătite pentru primii cititori.

Foto Credit: dealspwn.com/

Link-uri sponsorizate

Comments